....

e asa de liniste in camera incat pot sa-mi aud gandurile soptindu-mi, pot sa aud marea dincolo de orizont, pot sa-mi aud inima pulsand in tacere rmotii puternice, pot sa aud tacerea intunericului. Ochii vad dincolo de aparente, vad dincolo de stratul durerii. Pot sa-mi aud pasii inimii murmurand in tacere pe aleea uitarii. Cortegiul sumbru al pierderii se raspandeste ca un ecou in zarea ochilor, freamatul intrebarilor se mareste odata cu agonia sortii. Vreau sa stiu unde pleaca, vreau sa pot anticipa urletul dorintei pentru a uita de durere si a ilumina fericirea .
Am auzit pașii umbrei, am simțit ochii dorinței cum strapungeau. Am simtit flacara cum imi incalzea inima, am simtit tot universul concentrat asupra sufletului meu. In atingerea lui am putut vedea norii compasiunii, am vazut curcubeul iubirii, am vazut ploaia fericirii udandu ma, am fost inundatata de mii de cristale ale fericirii, am simtit tremur de pasiune...as fi vrut sa nu se termine, as fi vrut sa fie o vesnicie...
Cum as putea trece in nemurire?cum as putea sa simt mereu ploaia fericirii care-mi umple sufletul de iubire?cum?cum as putea? Poate daca mi-ar da o singura sansa, atat, atat am nevoie o singura sansa de iubire, de iubire vesnica si eterna...atunci stiu, trebuie...trebuie sa beau din potir, trebuie sa ajung la la...la elixirul salvator...inca putin...inca putin si voi ajunge...